Lebedele de Hans Christian Andersen

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când
la noi e iarnã, era odatã un crai care avea
unsprezece bãieţi şi o fatã pe care o chema Eliza.
Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie
la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoalã; scriau cu
creioane de diamant pe tãbliţe de aur şi învãţau pe de rost tot
atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât cã
sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scãunel de sticlã şi
avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale.
Trãiau bine copiii, numai cã asta n-a ţinut prea mult!
Tatãl lor, craiul, s-a însurat cu o crãiasã rea şi hapsânã,
cãreia nu-i erau dragi copiii. Au putut sã vadã asta chiar de
la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat sã se
joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa cãpãtau o
mulţime de prãjituri şi de mere coapte, acum însã crãiasa cea
nouã le-a dat o ceaşcã cu nisip şi le-a spus cã se pot juca
foarte bine şi aşa.
Peste vreo sãptãmânã, crãiasa a dus-o pe Eliza la ţarã, la
nişte ţãrani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rãu faţã de crai,
cã acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.
- Duceţi-vã şi voi în lumea largã - le-a spus crãiasa cea
hapsânã; zburaţi ca nişte pãsãri fãrã glas!
Dar n-a fost chiar aşa de rãu cum ar fi vrut ea. Prinţii
s-au prefãcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un
strigãt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au luat-o
peste parc şi peste pãdure.
Era dis-de-dimineaţã tare când au trecut pe la cãsuţa în
care stãtea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au
învârtit pe deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au
bãtut din aripi, dar nimeni nu i-a vãzut, nici nu i-a auzit. Aşa
cã au plecat mai departe, s-au înãlţat deasupra norilor şi s-au
tot dus pânã au ajuns la o pãdure care se întindea chiar pânã
la marginea mãrii.
Eliza şedea în cãsuţa ţãranului şi se juca cu o frunzã
verde de brusture, cã altã jucãrie n-avea; fãcuse o gaurã în
frunzã şi acum se uita prin gaurã la soare şi i se pãrea cã vede
ochii limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau
pe obraz parcã ar fi sãrutat-o ei.
Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre
tufele de trandafir din grãdinã şi şoptea: «Cine-i mai frumos
decât voi?», trandafirii clãtinau din cap şi spuneau: «Eliza».
Când vreo babã şedea duminicã la uşã cu cartea de rugãciuni
pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cãrţii: «Cine-i
mai cucernicã decât tine?», cartea rãspundea: «Eliza». şi
chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugãciuni.
Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasã. Dar
când a vãzut crãiasa cât era de frumoasã, i-a fost ciudã pe fatã
şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebãdã ca şi pe fraţii ei, dar
n-a îndrãznit sã facã asta chiar îndatã, fiindcã craiul voia sã-
şi vadã fiica.
Crãiasa s-a dus de dimineaţã în odaia ei de baie, care era
de marmurã, cu sofale moi şi covoare scumpe. A luat trei
broaşte, le-a sãrutat şi a spus uneia din ele: «Când are sã intre
în baie Eliza, sã te aşezi pe capul ei ca sã se facã proastã ca
tine!» Altei broaşte i-a spus: «Aşazã-te pe fruntea ei ca sã se
facã urâtã ca tine şi tatã-sãu sã n-o mai cunoascã!», iar celei
de-a treia broaşte i-a spus: «Aşazã-te pe inima ei, ca sã nu
mai fie cu cugetul curat şi sã o doarã inima!»
Dupã aceea a bãgat în apã cele trei broaşte şi apa
deodatã s-a fãcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrãcat-o şi
a pus-o sã intre în apã. şi când Eliza a intrat în apã, o broascã
i s-a pus în pãr, alta pe frunte şi alta pe piept, însã Eliza parcã
nici nu le-ar fi simţit. Când a ieşit din baie, pe apã au rãmas
trei flori roşii de mac. Dacã broaştele n-ar fi fost veninoase şi
nu le-ar fi sãrutat vrãjitoarea, s-ar fi prefãcut în trandafiri
roşii, dar oricum, tot în flori au trebuit sã se prefacã, fiindcã
şezuserã pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de
cucernicã şi de nevinovatã încât farmecele nu aveau asupra
ei nici o putere.
Crãiasa, când a vãzut aşa, a frecat-o pe fatã cu zeamã de
nucã şi a înnegrit-o toatã, a uns-o pe faţã cu o alifie rãu
mirositoare şi i-a încâlcit pãrul. Aşa cã acuma era cu
neputinţã s-o mai cunoascã cineva.
Tatã-su s-a speriat când a vãzut-o şi a spus cã nu-i fata
lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu
rândunelele ştiau cã-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.
Biata Eliza a început sã plângã şi s-a gândit la cei
unsprezece fraţi ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat
amãrâtã de la palat şi a umblat o zi întreagã pe câmp şi prin
mlaştini şi seara a ajuns la o pãdure mare. Nu mai ştia nici ea
încotro sã apuce şi era tare necãjitã şi îi era dor de fraţii ei,
care de bunã seamã cã fuseserã alungaţi ca şi ea. Voia sã-i
caute şi sã-i gãseascã.
Abia apucase sã intre în pãdure şi a prins-o noaptea.
Cum nu mai ştia pe unde sã meargã, s-a aşezat pe muşchiul
moale, şi-a spus rugãciunea şi şi-a pus capul pe o buturugã.
Era o linişte adâncã, nu bãtea vântul şi de jur împrejur, prin
iarbã şi pe muşchi, strãluceau o sumedenie de licurici; când
a atins o creangã cu mâna, gândacii luminoşi au cãzut peste
ea ca nişte stele cãzãtoare.

Toatã noaptea i-a visat pe fraţii ei; se fãcea cã se jucau
ca altãdatã, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe
tãbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o
mulţime de parale, însã pe tãbliţã nu mai scriau ca altãdatã
linii şi rotocoale, ci isprãvile vitejeşti pe care le fãcuserã; tot
ce trãiserã şi vãzuserã de atunci încoace. şi în carte toate
prinseserã viaţã, pãsãrile cântau şi oamenii ieşeau din carte şi
vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei
sãreau repede înãuntru, ca sã nu se încurce pozele.
Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea sã-1 vadã,
fiindcã copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar
razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un vãl de aur.
Mireasma rãcoroasã a pãdurii o învãluia şi pãsãrile aproape
cã i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apã; erau nişte
pâraie care se vãrsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe
mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizãturã
pe care o fãcuserã cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza cãtre
apã. Lacul era aşa de limpede încât, dacã vântul n-ar fi mişcat
crengile, ai fi putut crede cã-i zugrãvit, aşa de desluşit se
oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, şi
cele care stãteau în umbrã.
Când şi-a zãrit faţa în apã, s-a speriat vãzând cât era de
urâtã şi de neagrã. Dar când a luat apã în pumni şi s-a frecat
pe faţã şi pe ochi, pielea iar s-a înãlbit; atunci s-a dezbrãcat
şi s-a bãgat în apã; o fatã mai frumoasã decât ea nu se mai
afla pe lume. Dupã ce s-a îmbrãcat iar şi şi-a împletit pãrul,
s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apã, a bãut şi a intrat iar
în pãdure, fãrã sã ştie nici ea încotro merge. Se gândea la
fraţii ei şi se gândea cã Dumnezeu n-are s-o lase sã piarã;
doar el pusese sã creascã meri sãlbatici prin pãdure, ca sã
aibã ce mânca vreun rãtãcit flãmând cum era ea. şi chiar a
gãsit un mãr de-aceştia cu crengile încovoiate de atâtea mere
câte avea. A mâncat pânã s-a sãturat, a pus crengile proptele
şi a plecat mai departe, în întunericul pãdurii. Era aşa de
mare liniştea încât îşi auzea paşii când cãlca pe frunzele
uscate. Nu era nici o pasãre nicãieri şi razele de soare nu
strãbãteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa
de aproape unul de altul încât fãceau ca un zid de jur
împrejurul ei. Era o singurãtate cum nu mai pomenise ea
niciodatã.
Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un
licurici. Mâhnitã, s-a aşezat jos ca sã doarmã şi i se pãrea cã
ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte şi Dumnezeu se
uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe
sub braţele lui, ca s-o vadã.
Dimineaţa, când s-a trezit, nu ştia dacã visase sau dacã
fusese chiar aşa.
A pornit iar prin pãdure şi s-a întâlnit cu o babã care
culegea într-un paner zmeurã şi mure. Baba i-a dat şi ei mure
şi zmeurã. Eliza a întrebat-o dacã n-a vãzut unsprezece prinţi
cãlãri prin pãdure.
- Nu - a spus baba - da’ ieri am vãzut unsprezece lebede
pe-un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroanã de aur pe
cap.
Baba a dus-o pe Eliza pânã la un pripor, la picioarele
cãruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi
întindeau unii cãtre alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu
ajunseserã sã se împreune îşi smulseserã din pãmânt
rãdãcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apã.
Eliza şi-a luat rãmas bun de la babã şi a pornit de-a
lungul râului pânã a ajuns la malul mãrii.
Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zãrea nici o luntre;
cum sã meargã mai departe? şi cum stãtea ea aşa pe gânduri,
privirile i-au cãzut pe pietricelele care umpleau ţãrmul.
Sticlã, fier, piatrã, tot ce arunca marea pe ţãrm era şlefuit şi
poleit şi cãpãtase înfãţişarea apei care era mai moale decât
mâna ei gingaşã. şi ea s-a gândit: «Apa se mişcã mereu şi tot
ce-i aspru netezeşte; tot aşa am sã fiu şi eu, neostenitã; vã
mulţumesc cã m-aţi învãţat asta, voi, valuri veşnic
mişcãtoare! Îmi spune inima cã o datã şi o datã aveţi sã mã
duceţi la fraţii mei dragi».
Pe iarba de mare udã de pe ţãrm erau unsprezece pene
albe de lebãdã. Eliza le-a strâns şi le-a luat. Era singurãtate
mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singurã, fiindcã marea
era mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfãţişarea mai
mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor
mare şi negru, marea parcã zicea: pot sã fiu şi întunecatã; pe
urmã bãtea vântul şi valurile erau albe de spumã, iar când
norii erau roşii şi vântul stãtea, marea era trandafirie şi pe
urmã era iarãşi când verde, când albã, dar oricât ar fi fost de
liniştitã, lângã ţãrm apa tot se mişca; se ridica domol ca
pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea,
Eliza a vãzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu
coroane de aur pe cap; zburau una dupa alta şi de departe
parcã erau o panglicã lungã, albã. Eliza s-a ascuns dupã un
tufiş; lebedele s-au lãsat jos şi şi-au scuturat aripile mari şi
albe. Când soarele s-a scufundat în apã, lebedele deodatã
s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stãteau acuma cei
unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipãt. Cu
toate cã se schimbaserã mult de când nu-i mai vãzuse, a
ghicit cã fraţii ei erau. S-a repezit în braţele lor, a spus
fiecãruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie cã au
gãsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasã.
Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rãu se purtase mama
vitregã cu ei toţi.
- Noi - a zis fratele cel mai mare - suntem lebede numai
cât stã soarele pe cer; îndatã ce soarele apune ne cãpãtãm iar
înfãţişarea omeneascã. De aceea trebuie sã avem grijã ca la
apusul soarelui sã avem pãmântul sub picioare, fiindcã dacã
ne prinde noaptea în vãzduh, deasupra apei, cãdem în chip de
oameni în apã şi ne înecãm. Nu locuim aici. Stãm într-o ţarã
tot aşa de frumoasã ca asta, de cealaltã parte a mãrii, dar
drumul pânã acolo e lung. Trebuie sã trecem în zbor marea şi
nu-i nici o insulã pe care sã poposim noaptea. Este numai o
stâncã îngustã în mijlocul mãrii; de-abia avem loc sã stãm
strânşi unul lângã altul; când marea-i zbuciumatã, valurile ne
stropesc pânã sus, dar noi stãm neclintiţi şi mulţumim lui
Dumnezeu cã avem unde sã poposim. şi stãm aşa toatã
noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacã n-ar fi stânca
asta, n-am putea sã ne mai vedem niciodatã ţara noastrã
dragã, fiindã ne trebuie douã zile, cele mai lungi ale anului,
ca sã ajungem pânã aici. Numai o datã pe an ne este îngãduit
sã ne întoarcem în ţarã şi nu putem sta decât unsprezece zile,
în care timp zburãm pe deasupra pãdurii de unde putem sã
zãrim palatul în care ne-am nãscut şi unde stã tata şi sã
vedem turla bisericii în care-i înmormântatã mama. Aici
parcã toţi copacii şi toate tufişurile sunt rude cu noi, aici
aleargã pe câmpie caii sãlbatici pe care i-am vãzut în
copilãria noastrã, aici lemnarii cântã vechi cântece dupã care
jucam când eram copii, aici e patria noastrã, încoace ne trage
mereu inima sã venim şi aici, în sfârşit, te-am gãsit surioarã
dragã. Numai douã zile putem sã mai rãmânem şi dupã aceea
trebuie sã plecãm iar pe deasupra mãrii, într-o ţarã minunatã,
dar care nu-i ţara noastrã. Dar cum sã te luãm cu noi, cã
n-avem nici corabie, nici luntre?
- N-aş putea oare sã vã mântui de vrajã?, i-a întrebat ea.
şi aşa au stat de vorbã mai toatã noaptea şi au aţipit doar
câteva ceasuri.
Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fraţii
se schimbaserã iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur
împrejur, apoi şi-au întins aripile şi au plecat în zori; cel mai
tânãr însã a rãmas în urmã, s-a lãsat în jos şi şi-a plecat capul
pe genunchii ei şi ea 1-a mângâiat pe aripi; toatã ziua au stat
aşa împreunã. Cãtre searã au venit şi ceilalţi şi când soarele
a asfinţit, s-au prefãcut iar în oameni.
- Mâine - au spus ei - plecãm şi nu ne mai putem
întoarce decât peste un an. Nu putem sã te lãsãm aici. Mai
bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca sã te ducem în
braţe, atunci de ce adicã n-am putea sã te luãm pe aripi şi sã
zburãm cu tine pe deasupra mãrii?
- Da, da, luaţi-mã cu voi - a spus Eliza.
Toatã noaptea au lucrat şi au împletit o plasã mare şi
groasã din rãchitã mlãdioasã şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza
în plasã şi, când a rãsãrit soarele şi fraţii s-au prefãcut iar în
lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înãlţat în zbor,
spre nori, cu sora lor, care încã dormea. Razele soarelui îi
cãdeau drept pe obraz şi de aceea o lebãdã zbura chiar
deasupra capului ei, ca sã-i facã umbrã cu aripile.
Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut cã
viseazã când s-a vãzut dusã aşa prin aer pe deasupra mãrii.
Lângã ea erau o creangã de zmeurã şi o legãturã de rãdãcini
bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese şi le pusese
acolo. Ea i-a mulţumit c-un zâmbet, fiindcã ştia care era: era
acela care îi zbura deasupra capului şi îi fãcea umbrã cu
aripile.
Erau aşa de sus încât o corabie dedesubtul lor pãrea un
pescãruş alb. Deodatã au ajuns deasupra unui nor mare, dar
când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte şi pe munte
alergau umbra ei şi umbrele celor unsprezece lebede. Era
o privelişte mai minunatã decât tot ce vãzuse ea vreodatã.
Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer şi muntele a rãmas
în urmã, au pierit şi umbrele.
Toatã ziua au zburat prin vãzduh ca o sãgeatã
zbârnâitoare; totuşi mergeau mai încet decât de obicei,
fiindcã acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început
sã se strice. Se fãcea searã. Eliza vedea cu îngrijorare cum
soarele se lasã cãtre asfinţit şi stânca din mijlocul mãrii nu se
zãrea. I se pãrea cã lebedele dãdeau şi mai tare din aripi. Era
vina ei cã nu puteau sã zboare destul de repede; când soarele
avea sã apunã, ei aveau sã se facã iar oameni, sã cadã în apã
şi sã se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot
nu se zãrea. Se întuneca şi vântul bãtea tot mai tare, vestind
furtuna. Norii deşi şi negri acoperirã cerul ameninţãtor şi plin
de fulgere, care ţâşneau unul dupã altul.
Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bãtea
inima cu putere. Deodatã lebedele se lãsarã în jos aşa de
repede încât ea a crezut cã se prãbuşesc; dar ele au zburat mai
departe. Soarele era pe jumãtate în apã; deodatã se zãri sub
dânsa stânca. De sus nu pãrea mai mare decât o focã cu capul
afarã din apã. Soarele se cobora repede din dosul zãrii;
acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârşit, piciorul ei atinse
stânca şi soarele se stinse cum se stingea cea din urmã
pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stãteau braţ la braţ în
jurul ei şi nu era loc pe stâncã decât numai pentru ei toţi.
Marea se lovea de stâncã şi împrãştia o ploaie de stropi peste
dânşii; cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul bubuia
întruna, dar fraţii şi cu sora se ţineau de mânã şi asta le dãdea
mângâiere şi curaj.
A doua zi în zori vremea s-a liniştit; cum a rãsãrit
soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încã
zbuciumatã; de sus, de unde erau ei, spuma albã de pe
întinsul verde întunecat al valurilor parcã ar fi fost milioane
de lebede care pluteau pe apã.
Când soarele era sus, Eliza a vãzut în faţa ei plutind în
vãzduh nişte munţi cu piscuri acoperite de zãpadã; în
mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe
rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau pãduri de
palmieri şi flori minunate, mari cât nişte roţi de moarã. Ea a
întrebat dacã asta e ţara la care trebuiau sã ajungã, dar
lebedele au clãtinat din cap, fiindcã ceea ce vedea ea era
palatul pe care şi-l clãdeşte în nori Fata Morgana, şi care se
schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pãtrunde. Eliza s-a
uitat mai bine şi deodatã munţii, pãdurile şi palatul s-au
prãbuşit şi în locul lor au rãsãrit douãzeci de biserici, toate la
fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcã se auzea şi orga,
dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile sau
preschimbat în tot atâtea corãbii, iar când Eliza s-a uitat
mai bine a vãzut cã erau neguri care pluteau pe apã. Întradevãr,
totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zãrit
ţara cea aievea la care voiau sã ajungã. În faţa lor, departe,
erau munţi albaştri, pãduri de cedri, oraşe şi palate. Soarele
nu asfinţise când au ajuns la o peşterã în care muşchiul moale
era ca un covor.
- Sã vedem ce-ai sã visezi aici la noapte - a spus fratele
cel mai mic şi i-a arãtat odaia ei de culcare.
- Sã dea Dumnezeu sã visez cum aş putea sã vã scap - a
spus ea.
S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodatã
i s-a pãrut cã zboarã şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna
i-a ieşit înainte, frumoasã şi strãlucitoare, şi totuşi semãna cu
baba din pãdure care îi dãduse zmeurã şi-i spusese de
lebedele cu coroane de aur pe cap.
- Fraţii tãi pot sã scape - a zis zâna - numai sã ai rãbdare
şi sã nu-ţi fie fricã. E drept cã apa, deşi e mai moale decât
mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte durerea
pe care au s-o simtã degetele tale şi ea nu are o inimã şi nu
simte frica şi chinul pe care ai sã le simţi tu. Vezi tu urzica
asta pe care o ţin în mânã? Urzici de acestea cresc prin
preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care
cresc pe-aici şi cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea
tu trebuie sã le culegi şi sã nu te sperii cã au sã te usture
mâinile. Dupã aceea sã le zdrobeşti cu piciorul şi sã faci din
ele fire şi cu firele acestea sã ţeşi şi sã coşi unsprezece cãmãşi
cu mâneci lungi şi sã le arunci peste cele unsprezece lebede
şi atunci vraja are sã se desfacã. Dar sã ştii cã din clipa în
care ai sã începi lucrul şi pânã ai sã-1 isprãveşti nu trebuie
sã vorbeşti deloc, chiar dacã ar trece ani şi ani de zile. Cel
dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va strãpunge ca un cuţit
inima fraţilor tãi; de limba ta atârnã viaţa lor. Bagã bine de
seamã!
Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mânã; Eliza a simţit
ca o arsurã şi s-a trezit. Se fãcuse ziuã şi lângã ea era o urzicã
la fel cu aceea din vis. Fata a cãzut în genunchi, a mulţumit
lui Dumnezeu şi a ieşit din peşterã ca sã-şi înceapã lucrul.
Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau
ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de bãşici, dar ea
îndura bucuroasã orice, numai sã poatã scãpa pe fraţii ei de
vrajã. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefãcea în fire verzi.
Dupã ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat
când au vãzut cã Eliza e rãnitã; ei credeau cã-i iar vreo vrajã
de-a maşterii; când însã i-au vãzut mâinile, au înţeles ce face
sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început sã
plângã pe mâinile ei şi acolo unde cãdeau lacrimile bãşicile
usturãtoare piereau.
Toatã noaptea a lucrat, fiindcã simţea cã nu mai are
linişte pânã nu scapã de vrajã pe fraţii ei. În ziua urmãtoare,
dupã ce lebedele au plecat, ea a rãmas singurã, dar niciodatã
n-a trecut vremea mai repede. O cãmaşã era gata; tocmai
începuse pe-a doua când deodatã s-a auzit un corn de
vânãtoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape
şi s-auzeau şi câinii lãtrând. Eliza a intrat repede în peşterã,
şi-a adunat grãmadã urzicile pe care le culesese şi le zdrobise
şi s-a aşezat pe ele.
Deodatã din râpã a ieşit un câine şi dupã el altul, şi încã
unul; toţi au început sã latre la gura peşterii şi în curând
vânãtorii au fost şi ei acolo sã vadã ce-i. Cel mai frumos
dintre ei şi care era craiul ţãrii aceleia s-a apropiat de Eliza;
fatã mai frumoasã decât ea nu vãzuse niciodatã.
- Cum ai ajuns aici, fatã frumoasã?, a întrebat-o el.
Eliza a dat numai din cap, pentru cã n-avea voie sã
vorbeascã, cã dacã vorbea punea în primejdie viaţa fraţilor ei.
Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ, ca sã nu vadã craiul ce trebuia
ea sã îndure.
- Hai cu mine - a spus el; nu trebuie sã mai stai aici!
Dacã eşti tot aşa de bunã pe cât eşti de frumoasã, am sã te
îmbrac numai în catifea şi-n mãtase, am sã-ţi pun pe cap
coroanã de aur şi ai sã stai în palatul cel mai frumos pe
care-1 am.
şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângã el.
Ea plângea şi-şi frângea mâinile. şi atunci craiul a spus:
- Eu îţi vreau numai binele. O datã şi o datã ai sã-mi
mulţumeşti.
şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânãtorii dupã dânsul.
Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţãrii, oraş
cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul
lui, unde prin sãli de marmurã clipoceau havuzuri şi pereţii
erau zugrãviţi şi tavanele erau şi ele zugrãvite. Eliza însã nu
se uita la nimic, era mâhnitã şi plângea. Slujitoarele au
îmbrãcat-o cu haine scumpe, i-au pus mãrgãritare în pãr şi
mãnuşi în degetele urzicate.
Gãtitã cum era acuma, era atât de frumoasã încât
curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei şi craiul a hotãrât
sã se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clãtina din cap şi
zicea cã fata asta frumoasã, gãsitã în pãdure, era o vrãjitoare
care 1-a orbit pe crai şi i-a furat minţile.
Craiul însã nu a ascultat ce spune, a pus muzica sã cânte,
a poruncit cele mai bune bucate şi a pus fete frumoase s-o
însoţeascã dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grãdini pline
de miresme şi prin odãi mãreţe, dar ea nici nu zâmbea mãcar,
fiindcã era nãpãditã de durere. Când au ajuns în odãile ei,
craiul a deschis o uşã şi i-a arãtat Elizei o cãmãruţã aşternutã
cu covoare verzi şi scumpe şi care semãna cu peştera în care
o gãsise. Pe jos era mãnunchiul de fire pe care ea le scosese
din urzici şi de-un cui era atârnatã cãmaşa pe care tocmai o
isprãvise; toate fuseserã aduse de un vânãtor, care le socotise
drept o ciudãţenie.
- Aici ai sã crezi cã eşti tot la tine acasã - a spus craiul.
Uite şi lucrul pe care-1 lucrai.
Când Eliza a vãzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet
i-a rãsãrit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit
la mântuirea fraţilor ei, a sãrutat mâna craiului şi el a
strâns-o la piept şi a poruncit sã tragã clopotele şi sã
vesteascã nunta. Frumoasa fatã mutã din pãdure era acum
crãiasa ţãrii aceleia.
Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche,
dar ele n-au ajuns pânã la inima lui. Nunta s-a fãcut şi
duhovnicul a trebuit chiar el sã-i puie Elizei pe cap coroana
şi când i-a pus-o i-a apãsat-o aşa de tare pe frunte cã a durut-o.
Dar inima o durea şi mai tare când se gândea la fraţii ei şi
durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mutã; fiindcã
o singurã vorbã ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei
vorbeau şi arãtau o adâncã dragoste craiului celui bun şi
frumos, care fãcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot
mai tare şi mult ar fi vrut ea sã-i spunã ce are pe suflet şi ceo
doare. Dar nu putea, trebuia sã fie mutã şi mutã sã
sãvârşeascã lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de
lângã el şi se ducea în cãmãruţã şi ţesea cãmaşã dupã
cãmaşã; dar când s-o înceapã pe a şaptea, n-a mai avut fire.
În cimitir ea ştia cã sunt urzici de care avea nevoie, dar
trebuie sã se ducã chiar ea sã le culeagã; cum sã facã oare ca
s-ajungã pânã la ele?
«Ce-i durerea degetelor pe lângã chinul pe care îl îndurã
inima mea?, se gândea ea. Trebuie sã încerc numaidecât!»
Cu inima strânsã ca şi cum ar fi fãcut ceva rãu, a ieşit pe
furiş în grãdina luminatã de lunã, a pornit prin aleile lungi,
apoi pe strãzile pustii şi a ajuns la cimitir.
Un singur om o vãzuse, duhovnicul. Numai el fusese
treaz pe când toatã lumea dormea. şi el se gândi cã avusese
dreptate când spusese cã nu-i lucru curat cu crãiasa; era fãrã
nici o îndoialã vrãjitoare şi înşelase pe crai şi pe toatã lumea.
Duhovnicul a spus craiului ce vãzuse şi ce credea el cã
ar fi şi, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului
au curs douã lacrimi grele. În inima lui a pãtruns îndoiala.
Noaptea s-a prefãcut cã doarme, dar n-a dormit şi a vãzut
cum Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cãmãruţa ei; şi asta
se întâmpla în fiecare noapte.
Cu fiecare zi care trecea, faţa craiului se întuneca tot
mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înţelegea de ce şi se
îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii
ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crãiascã.
şi iatã cã lucrul ei s-apropia de sfârşit; doar o cãmaşã mai
trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nici o urzicã;
trebuia deci sã se mai ducã o datã, cea din urmã, la cimitir şi
sã culeagã nişte urzici. Se gândea cu fricã la drumul pânã
acolo, dar nu s-a lãsat clintitã în voinţa ei.
Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta
craiul şi duhovnicul s-au luat dupã ea; au vãzut cum Eliza a
intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au vãzut cum
nişte vrãjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a
întors capul în altã parte, fiindcã şi-a închipuit cã printre ele
e şi aceea care adormise asearã cu capul pe pieptul lui.
- Poporul o va judeca - a spus el - şi poporul a judecat-o şi
a osândit-o sã fie arsã pe rug.
Au luat-o pe Eliza din odãile cele frumoase şi au dus-o
într-o hrubã neagrã şi umedã în care vântul intra şuierând
printre gratii; în loc de catifea şi mãtase i-au dat mãnunchiul
de urzici ca sã-şi punã capul pe ele. Cãmãşile aspre şi
usturãtoare pe care le ţesuse i le-au dat ca sã se înveseleascã,
dar nimic n-ar fi putut sã-i fie mai drag decât ele şi ea a
început iar sã lucreze ca sã le isprãveascã. Afarã, copiii de pe
uliţã cântau cântece în care îşi bãteau joc de dânsa şi nimeni
nu-i spunea o vorbã de mângâiere.
Spre searã iatã cã la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi;
era fratele cel mai mic; aflase unde era sorã-sa şi venise s-o
vadã. Ea a început sã plângã de bucurie, deşi se gândea cã
noaptea asta avea sã fie cea din urmã pe care o mai avea de
trãit. Dar bine cel puţin cã erau cãmãşile aproape gata şi fraţii
ei erau aici!
Duhovnicul a venit sã stea în ceasul din urmã cu dânsa,
fiindcã aşa fãgãduise craiului; dar ea a clãtinat din cap şi 1-a
rugat din ochi sã plece. Noaptea asta voia sã-şi isprãveascã
lucrul, cã dacã nu-l isprãvea, atunci toate fuseserã degeaba,
necazurile, lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a
plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însã ştia cã era
nevinovatã şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus sã
lucreze.
şoriceii umblau repede încoace şi încolo şi îi aduceau
urzicile la picioare, ca s-o ajute şi ei cât de cât. La fereastrã a
venit o pasãre şi i-a cântat toatã noaptea tot cântece vesele,
ca s-o îmbãrbãteze.
Cu vreun ceas înainte de rãsãritul soarelui, cei
unsprezece fraţi au venit la poarta palatului şi au cerut sã fie
duşi în faţa craiului. Li s-a rãspuns cã nu se poate, e noapte,
craiul doarme şi nu vrea sã fie trezit. S-au rugat, au ameninţat,
a venit straja, a ieşit şi craiul şi a întrebat ce este; dar
tocmai atunci a rãsãrit soarele şi pe cei unsprezece fraţi
nu i-a mai vãzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau
unsprezece lebede.
La poarta oraşului se adunase lume de pe lume sã vadã
cum au s-o ardã pe vrãjitoare. O mârţoagã trãgea cãruţa în
care era Eliza; o îmbrãcaserã cu o rochie de pânzã de sac,
pãrul ei cel frumos îi atârna desfãcut pe umeri, obrajii îi erau
galbeni, buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau
firele verzi de urzicã. Nici chiar pe drumul cãtre moarte ea
nu-şi lãsa lucrul. La picioarele ei erau zece cãmãşi, la a
unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:
- Ia uite vrãjitoarea cum tot şoşoteşte! Nu spune
rugãciuni, cine ştie ce vrãji o fi fãcând! şi şi-a luat şi lucrul
ei afurisit! Sã i-1 rupem în bucãţi!
şi lumea s-a repezit şi a vrut sã ia cãmãşile şi sã le rupã,
dar deodatã au venit în zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat
de jur împrejurul ei în cãruţã şi au început sã dea din aripi.
Lumea s-a tras înapoi speriatã.
- E semn ceresc! E nevinovatã!, şopteau mulţi, dar nu
îndrãzneau sã spunã cu glas tare.
Cãlãul a luat-o de mânã, dar Eliza a aruncat cele
unsprezece cãmãşi peste lebede şi deodatã au rãsãrit
unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânãr avea la un
umãr aripã în loc de braţ, deoarece cãmaşa lui avea numai o
mânecã, din pricinã cã Eliza nu mai avusese timp s-o facã şi
pe cealaltã.
- Acuma pot sã vorbesc - a spus ea; sunt nevinovatã!
Când lumea a vãzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa ei,
dar ea a cãzut leşinatã în braţele fraţilor ei: încordarea,
spaima şi durerea o copleşiserã.
- Da, e nevinovatã!, a spus fratele cel mai mare şi a
povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a rãspândit
o mireasmã parcã de mii şi mii de trandafiri, fiindcã fiecare
lemn din rug fãcuse rãdãcini şi scosese ramuri. Rugul era
acuma ca o tufã mare de trandafiri roşii, care toţi erau
înfloriţi, în vârf cu o floare albã şi strãlucitoare, care lumina
ca o stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. şi
atunci ea s-a trezit uşoarã şi seninã.
Toate clopotele au început sã batã singure şi pãsãri
multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntã la palat, dar o
nuntã cum nici un crai nu mai vãzuse vreodatã.