Amintiri de la mare... Seria I...

Ora de poveşti - poveste pe fir de pipă ...

Într-o zi, cam pe la amiaza sufletului, când soarele numai bine era deja sus pe cer şi trăgea păsările de coadă la umbra câte unui nor, o fetiţă, micuţă cât un grăunte de inimă cu ochi, nas, mânuţe, picioruşe şi râset vesel, îi spuse mamei ei:

- Mami ştii ce aş vrea eu acum?

- Ce ai vrea, sufleta mamei?

- Să crească în mijlocul camerei un cort, iar nouă câte o pană în cap să facem aşa: aaaa-aaa-aaaa ca indienii! spuse micuţa fetiţă în timp ce îşi lovea cu palma mică, delicată şi firavă guriţa zâmbăcioasă până la urechi.

- Ah, atunci trebuie că a venit vremea de vrăji, spuse mama ei trântindu-şi pe cap un coif cam şifonat, cu o beteală aurie lipsă, de un impact ieşit din comun şi scuturând cu mâna dreaptă o baghetă care se face a avea darul magiei.

Încruntându-şi sprâncenele şi ţuguindu-şi buzele, năzdrăvana mămică care aştepta la rândul său joaca rosti nici prea apăsat, nici prea lăbărţat, nici prea tare, nici prea încet:

- Bibidi! Bobidi! Buum! şiiii, dintr-o dată, în mijlocul camerei crescu un cort mare, frumos până la cerul zâmbetului lor larg, iar în cap le apăru câte o pană ba mai albă, ba mai pătată, dar mai conta? Erau indience!

Şi care s-au apucat apoi ele două să cânte în ritmul apaş de tuna casa, iar oamenii probabil îndesându-şi mâinile pe urechi se întrebau dacă îi paşte vreo invazie de piei roşii, dar lor nici că le păsa.

- Hawk, Micuţo Indiancă Gărgăriţă cu Puncte, spuse Mama Indiancă Un Pic Cam Ţăcănită. Nu putem deveni indieni adevăraţi dacă nu fumăm pipa păcii.

Fetiţa căscă ochii mari, îşi duse mânuţele la gură şi chicoti înfundat dând pe spate:

- Mamiiiiiiiiii!!! Vorbeşti nebunii! Noi nu fumăm mamiii! Suntem copii!

Mămica indiancă îi puse rapid mâna pe gură în timp ce de abia se abţinea să nu pufăiască, pardon pufăcească...oooooooff... să nu pufnească în râs:

- Şhhhhttt! Vrei să ne audă tribul oamenilor mari că noi nu fumăm pipa păcii şi să ne fure penele? Avem şi noi pipele păcii! Sunt cam gumate, mici şi pleoştite, dar mi-a spus mie un indian pitic din pădurea zânelor zălude că putem să le folosim în vreme de restrişte! Dacă nu fumăm, creştem mari, iar noi nu vrem, nu?

- Nuuuuu, mamiiiii!!!spuse fetiţa licărind de veselie, de entuziasm şi curiozitate. Mai avea puţin şi împărştia din ea scânteiuţe de fericire.

Aşa că, mama făcând din nou vraja, scoase din buzunar un pinguin. Of, am greşit vraja. Un alt pinguin! Ooffffff! Mereu se bagă el aşa în gândurile oamenilor să le încurce vrăjile! Mai făcu o dată vraja şi în sfârşit scoase câteva râme de jeleu din buzunar..

- Uite! Avem fiecare câte trei! Dacă ratăm rotocoalele de fum din jeleu să ne rămână măcar o şansă să fumăm şi noi pipa păcii precum două indience adevărate.

Fetiţa începu să râdă cu lacrimi şi chicoteli sărind în braţele mamei:

- Offf mamiii! Aşa mi-e drag de tine la inimioară şi ce miroşi tu mereu a mami bun! Tu nu vezi, mami? Astea îs râmele noastre de jeleu de la magazin. Nu mai ţii minte?

Mama zâmbi şi tuşi indieneşte. Adică aşa:

- Îhhm, îhmm, îh! Hawk din nou Micuţo Indiancă Gărgăriţă cu Puncte! Nu trebuie să spui asta cu voce tare! Vor veni spiriduşii din viaţa reală şi vor fura vraja, cortul şi penele. Poate ne vor mânca şi piepele de jeleu şi parcă nu aş vrea că îs delicioase! spuse mama îndesând un jeleu în gura fetiţei şi unul în al ei.

Fumară mestecând tutun de jeleu şi apoi făcură dansul jeleului în jurul unui dovleac de pluş în lipsa focului. Spre un pic mai stânga sau dreapta mijlocului zilei adormiră buştean în cort şi or mai dormi şi astăzi în lumea lor, dacă nu va fi nimeni să le trezească spunându-le că poveştile, zânele şi spiriduşii nu există! Oricum, nu le-ar convinge nici de acum în şapte ori şapte ori şaptezecişişapte de vieţi că magia a murit! Ea nu moare niciodată!

M-am suit pe pipa păcii, am povestit povestea  că prea se vroiapovestită şi nu mai avea răbdare să aştepte cuminte în coşul cu nedepănate şi am spus: "Hawk cititori! Ne vedem mai pe la povestite! Adică, când o fi să mai sră vreo poveste din coş să se povestească ea aşa, singură singurică!"

Mami, haide să ne zânim....

 

 (Sursa foto: internet)

- Mami, haide să ne zânim în seara asta din nou!

- Şi cum ajungem noi să ne zânim?

- Punem mânuţa stângă pe urechea dreaptă şi cu cea dreaptă, pe sub mâna stângă ne ţinem de nas şi strigăm tare: Ori-ori-orrriarrriiii!

Şi uite aşa, ne zânim noi două seara în timp ce eu îi citesc, iar ea îl ţine pe Ţurţur lângă ea. Ţurţur este un ursuleţ de pluş. Cuminte. Ca mai toate jucărioarele din pluş. Se lasă smotocit, aruncat în sus, în jos şi nu se plânge niciodată. Poate când e bolnăvior, dar atunci, scoatem trusa medicală şi îl facem bine pe loc. Noi îl vrem mereu plin de zâmbet. Ţurţur e o parte din universul nostru. Va fi mereu. Citim despre lumile acelea de poveste în care toate se pot realiza, unde mereu există o zână bună, prinţese, prinţi care ştiu să preţuiască frumuseţea inimii chiar dacă e ascunsă sub haine rupte şi murdare. În lumea poveştilor natura poate fi mereu reparată de elfii buni şi curajoşi, iar copacii prin viaţă. Povestitoarele ca mine sunt ajutate de Nenea Vânt, de Mama Bufniţă, de Brăduleţi, Bursuci, iar copiii pot privi de pe marginea coperţilor direct în inima poveştii, gâdilând-o de drag!
Şi uite aşa, încet, încet, glasul mamei adorme pleoapele curajoase şi ochişorii aceia mari, cafenii larg deschişi care nu vor să piardă nici o literă.
Buzele se apropie încet de fruntea fetei mele, ochii îmi strălucesc, spun o rugăciune în care îmi pun toată credinţa că îi va fi bine, de sănătate şi creştere armonioasă, apoi îi spun:

- Somn uşor, Puiuţa mamei! Să zâneşti frumos, draga mea în visele tale....

Şi niciodată, niciodată de o vreme încoace nu uit să spun:

- Somn uşor, Puiuţul mamei! Să zâneşti şi tu frumos, dragul mamei...

Rugăciunea unei mame e aceeiaşi mereu pentru fiecare copil în parte. O mamă nu ştie iubi mai mult sau mai puţin.

Apoi, mă aşez puţin pe marginea ferestrei şi încerc să adorm noaptea, să o îmblânzesc, să visez...E un obicei de când eram şi eu copil. Acela de a transforma fiecare lucru în ceva firesc şi a-i da viaţă în imaginaţia mea pentru că nu e aşa?...imaginaţia este cea care deschide cele mai ascunse porţi ale sufletului. Ea găseşte mereu cheia. Mă simt Belle. Mereu am fost. În jurul meu până şi ceainicele vorbesc, iar ceşcuţele aleargă râzând. Astfel, lumea este mult mai frumoasă şi neaşteptată!

Visaţi dragele şi dragii mei! Visele sunt mereu gratis şi pot să ne limpezească sufletele frumos!

...........

Mulţumesc, Zâna mea Bună şi Minunată pentru fotografia dăruită.... ♥!

Iubirea nu înseamnă a face ceva extraordinar...

:) noi modelăm flori din hârtie igienică...printre altele fireşti... 

"Iubirea nu înseamnă a face ceva extraordinar, eroic, ci a face lucruri obişnuite, cu sensibilitate. - via Claudia Moldovan"