Hanul Poveştilor - Şoarecii Clăpăugi

În Han se aşternu liniştea. Toată lumea visa la Noaptea de Ajun pe care, dacă am sta puţin atenţi, cu respiraţia trasă, cu ochii închişi...am auzi-o: „- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! ”.
Ea vine pe furiş şi se aşterne peste ochii noştri sărutându-ne, în timp ce dincolo de ferestre oamenii mari îşi îmbracă straiele de zâmbete, de bunătate, dăruiesc bănuţi celor săraci, cozonaci copiilor ce îi colindă, iar zăpada ne aşteaptă cu bulgări mari, numai buni de o bulgăreală straşnică – asta, ca să nu uităm că iarna, în spatele frigului după care se ascunde are farmecul ei.
Cum am mai spus...în sufletul nostru nimic nu este prea departe dacă ştim să căutăm – totul e doar la o azvârlitură de gând şi, doar cine nu vrea nu găseşte.
- Da, da, da! Şi uite aşa încep copiii să vadă Moşi Crăciuni zburători, reni şi alte dulcegării... Moş Crăciun nu există pentru că nu l-a văzut nimeni!
- A spus cineva ceva de dulciuri? se auzi o voce împleticită după vreo două-trei încercări de a vrea să spună ceva.
- Nu dulciuri! Dulcegării! Adică chestiile alea care...uuff, cum pot să spun? se tot încurca Bursucul în propriile gânduri care nu erau ale lui, dar aşa se vroiau a fi în timp ce căuta vocea sau pe cel care o avea.
- Dulciuri! Dul-ciuri! Silabiseşte, se auzi vocea, dacă altfel nu poţi! Dacă şi eu care sunt invizibil pot..., poţi şi tu!
- Da ia lasă-mă cu dulciurile tale în pace! Ce mă tot ameţeşti atâta?
- Cum să te ameţeşti de la dulciuri? se auzi vocea încurcată, încurcată (scărpinându-se mirată după vârful urechii – şi ăla nevăzut). Probabil ai pus ceva în ele. Poate ai pus coniac! Dar alea categoric nu sunt dulciuri pentru copii!
Cu ochii largi de nedumerire, de neputinţă şi de o oarecare supărare care îl tot rodea de la o vreme, Bursucul se lăsă păgubaş.
- Bine! Bine! Dulciuri să fie! Dar tu unde eşti că eu nu te văd?!
- Nici nu ai cum! Tu nu crezi decât în blana ta regală (şi nici în aia din moment ce nu ţi-o vede nimeni) şi ... atât?! Atât să fie oare? se minună până şi vocea.
- Păi, dacă te aud înseamnă că exişti, nu? Doar nu sunt nebun!
- Cum nu? La câteva clipe mai în urmă ai spus că nu există Moş Crăciun pentru că nu l-a văzut nimeni!
- Aia e altceva!
- Aaaa, deci dacă alţii nu văd şi cred, înseamnă că nu există, dar dacă tu nu vezi şi auzi, înseamnă că eu exist?
- Hmmm, dacă alţii nu văd şi cred înseamnă că nu există, dar dacă eu nu văd şi aud, înseamnă că el există..., repetă oarecum Bursucul pentru a se lămuri.
Şi se pare că se lămurise, pentru că se înroşi tot de ciudă şi ochii îi stăteau larg deschişi de la atâta minune în care el evident nu credea sau nu vroia să arate că totuşi credea...
- Bursuc...i-am spus eu zâmbind, Moş Crăciun înseamnă mai mult decât un bătrân îmbrăcat în haine roşii care împarte daruri. El este un sentiment plin de frumuseţe ascuns în fiecare inimă şi...nu ai cum să-l vezi dacă nu vrei să-l vezi.
Şi...în clipa aceea vocea începu să prindă contur. Unul chiar neaşteptat: un contur mic, cu blăniţă maronie, cu două bobiţe negre de ochi vioi şi două urechi mari şi clăpăuge . Cu gura largă până la urechi îl salută:
- Bună seara Domnule Bursuc! Eu sunt Clăpăugul, iar această frumoasă arătare de lângă mine (şi în acel moment se contură şi „arătarea”) este scumpa mea soaţă, Clăpăuga.
Bursucul îi privea şi nu ştia ce să facă. Să îşi arate dezamăgirea sau să râdă cu poftă pe seama naivităţii lui. Însă..., pentru că Bursuc este mai mult decât se ştie el a fi şi mai mult decât am intuit noi că este, oftă şi întinzându-le două aşchii mici, numai bune de fotolii pentru cei doi şoricei îi pofti la masă lângă el.
- De vreme ce sunteţi aici...luaţi loc. Nu ştiu ce v-a adus aici, dar ştiu că toţi încăpem în Han, iar Povestitoarea se pregăteşte de poveste. Trebuie însă să recunosc că nu eşti ce mă aşteptam eu să fi!
- Ha-ha-haa! se distră Clăpăugul. Aşa e! Am acest dar! Să nu fiu niciodată ce vor alţii să fiu! Dar nici tu nu eşti ce te aştepţi să fi sau ne aşteptăm să fi sau...
- Clăpăugule...! se auzi vocea Clăpăugei.
- Da dragă?!
- Încurci lumea şi copii care ne aud şi ne citesc!
- Aaaa, da! Mă scuzaţi copii...aşa sunt eu. Vorbăreţ!
- Prea vorbăreţ!

- Şi...invizibil! am spus eu începând să povestesc, pentru că aşa cum se vede nu aş mai fi început niciodată din cauza celor trei limbuţi.

Undeva departe, departe, dar nu atât de departe încât noi să nu le dăm de urmă, într-o galerie ticsită şi curată trăia şoriceşte o familie de şoareci clăpăugi: Clăpăugul şi Clăpăuga. Cum s-au găsit ei doi tocmai unul pe altul...nu se ştie, dar, dacă o să căutaţi cu atenţie prin imaginaţia voastră, prin vise, prin gânduri...poate o să găsiţi povestea întâlnirii lor şi o să mi-o spuneţi şi mie într-o zi...unul dintre voi!
În casa lor frumoasă erau doar ei şi pentru că nu aveau cu cine să vorbească se tot ciondrăneau între ei să nu se plictisească, pentru că vedeţi voi...treaba se făcea repede, iar apoi aveau mult timp liber şi lor nu prea le plăcea să cutreiere pe câmpuri sau prin casele oamenilor (asta, de când Clăpăugul era să fie prins într-un borcan cu fasole de un pui de om curios).
Într-una din zilele plictisite care stătea şi ea pe acul timpului fluierând şi bălăngănind din picioare, Clăpăuga îi spuse Clăpăugului:
- Ia vezi bărbate...nu mai sta acolo aşa tolănit cu gura căscată să îţi cadă mâncarea de-a gata ci te du şi adă de grabă un morcov pentru ciorbă ! Şi nu care cumva să te împiedici din nou în faţa cârciumii de vreo frunză şireată de brusture cum ţi-e obişnuinţa că am să vin după tine şi o să vă împrăştii întocmai cum o fac oamenii când vă aleargă cu caşcavalul brânza prin cursele pentru rozătoare!
- Hai măi Clăpăugo...chiar aşa? Dacă ţi-am spus că frunza aceea e buclucaşă şi s-a lăţit cu bună ştiinţă în calea mea să cad...tu mă tot cicăleşti!
- O fi frunza buclucaşă, dar în cârciumă nu te-a băgat ea!
- M-am băgat eu că m-am speriat de frunză!
- Doamne, păcatele mele clăpăuge...Cum m-am putu mărita eu cu tine? Unde te-oi fi găsit?
- În hambar!
- Ba erai ascuns după o piatră!
- Ba eram în cămară şi mă luptam cu un motan!
- Bine că nu avea şi ăla frunze că fugeai de el, îi răspunde în doi peri ciufuliţi Clăpăuga râzând de se scutura şorţul pe ea.
- Mdea, mdea...râde, tu râde. Am plecat să îţi aduc cel mai frumos morcov din grădină!
Şi îndesându-şi pe cap jobenul lui cârpit şi răscârpit, Clăpăugul se aventură din nou dincolo de casă, în desişurile de legume.
În timp ce căuta stratul de morcovi fluierând mai mult a pagubă şi ca să îşi sperie teama, auzi un alt fluierat, dar era un aşa fluierat puternic încât Clăpăugul înţepeni pe loc de spaimă. Vroia el să fugă, dar piciorul drept începu să o ia ăn stângă, iar piciorul stâng o lua spre dreapta. Le certă el:
- Ce aveţi? Aiii? Ce aveţi? De asta vă încală şi vă port mereu cu mine ca să mă lăsaţi aşa la vreme de fugă sănătoasă?
Dar picioarele nici să îl asculte. Ba mai mult o luară la fugă exact către fluierătură.
- Staaaaţi! Staaaţi! ţipa Clăpăugul cât îl ţineau plămânii, dar picioaree...picioare şi gata.
Deodată...se opriră. Clăpăugul răsuflă uşurat.
- Uuuufff! Eu care deja începeam să cred că nici voi nu mă vedeţi!
- Dar de ce să nu te vadă? auzi un glas ciudat. Eşti destul de haios să nu te observe cineva, repetă vocea.
Clăpăugul se enervă:
- Haios? Eu haios?
Dar când privi înspre locul de unde se auzea vocea păli. Era un Om Mare. Şi cu adevărat era mare. Părea o grămadă de om cu păr negru aruncat pe o piatră care scotea fum pe nas şi pe gură. Vru să fugă, dar de data asta picioarele îl lăsară de tot. Se răsuciră unul după celălalt şi...leşinară cu un scârţâit ciudat!
- Nu îţi fie teamă! Nu îţi fac nimic!
- Teamă? Mie? Ce te face să crezi că îmi este teamă?
- Păi...te-ai lăsat aşa, dintr-o dată jos.
- Aaa, păi m-am aşezat de bună voie, minţi Clăpăugul. Era ostenit! Am umblat tare mult!
- Aha...răspunse omul. Şi mie care mi se păruse că tocmai ce ai ieşit din gaura aceea...arătă el cu degetul către micuţa lor casă.
- Ţi s-a părut! Aşa cum ţi se pare şi că vorbeşti cu mine! Eu sunt invizibil!
- Aha, răspunse omul zâmbind pe sub mustaţă. Mi se părea mie că vorbesc singur, dar...ce cauţi în grădina mea? Sau...a! Am uitat că vorbesc defapt singur! Ce caut eu în grădină?
- Un morcov! Un morcov mare şi frumos!
- Nuuuu! Da de unde! Mie nu îmi plac morcovii!
- Ba îţi plac! Şi îţi doreşti tare mult unul să închizi gura Clăpăugei!
- Ce Clăpăugă? Cine e Clăpăuga!
- Soţia mea!
- Ba e a mea! Că doar eşti o închipuire!
- Nici gând! Ţine-ţi închipuirile şi morcovii! Eu nu îmi dau Clăpăuga! zise Clăpăugul şi oftând făcu stânga împrejur să se întoarcă acasă, dar nu mare îi fu mirarea când în calea lui căzură câţiva morcovi, o ţelină, pătrunjel, mazăre...
Clăpăugul se bucură atât de tare încât nu mai ştia ce să facă. Fără să se gândească prea mult spuse:
- Pentru că eşti un om bun, te invit să îmi cunoşti Clăpăuga şi să guşti din ciorba ei magică! Cât ai azvârli cu un şoarec nu este nici o altă şoricioaică să ştie găti aşa.
- Atunci să mergem să gust şi eu ciorba aia!
Când ajunseră, Clăpăuga să cadă jos de spaimă:
- Şoarece prost! Ai înnebunit? Cum aduci tu în casa noastră un om?
- Sus, pe uşa de la casă. Cum, cum aduc?
- Nu pe unde îl bagi! Cum ţi-a trecut prin cap să îl aduci!?
- Aaa, păi ne-a dat provizii pe tot anul şi m-am gândit să-l răsplătesc cu o ciorbă făcută de tine!
- Ooof! I-ai spus de bunătatea mea de ciorbă... Bine. Hai să vedem cum o să încapă în casă!
Se chinuiră ei cât se chinuiră: îl împinseră de la spate, îl traseră de mîini, de picioare, îl îndesară, dar omul nu încăpea şi basta. Atunci (dar asta să nu mai spuneţi la nimeni. Este secretul nostru...între copii!), pentru că este o poveste, iar eu o povestesc...am potrivit totul în aşa fel încât povestea să rămână la fel, iar omul să încapă în casa şoriceilor, pentru că altfel...ar intra omul într-o gaură de şoarec când o zbura porcul sau o face plopul pere!
În timp ce toţi se bucurară că au reuşit, de la atâta efort, căldură şi mireasmă, omul nostru adormi. Sau se prefăcu a fi adormit!
- Măi Clăpăugule, dar ce om ai adus tu? Uite că doarme! Cum mai gustă ciorba mea dacă doarme?
- Că bună întrebare!
Şi cum stăteau ei aşa în toiul liniştii uitate şi de Dumnezeu ce îi veni Clăpăugului?!
- Măi Clăpăugo, haide să îl gâdilăm cu o frunzuliţă de morcov poate, poate s-o trezi!
- Hehe, că bine mai zici dragul meu drag. Deşi uitasem şi chiar începeam să cred că eşti vreo închipuire...îmi amintesc acum de ce m-am măritat cu tine...
- De ce? Pentru că sunt invizibil? întrebă Clăpăugul nedumerit.
Clăpăuga, privindu-l încruntată pe sub gene îi răspunse oftând îtr-o doară:
- Cred că am să uit la fel de repede precum mi-am amintit!
În timp ce ei se ciondăneau, din locul unde se afla omul se auzi un chicot. Apropiindu-se de el cei doi clăpăugi începură să-l caute, să-l cotrobăie peste tot să vadă de unde a ieşit chicotul. Îi ridicară pălăria...nimic. Îl ciufuliră...nimic. Se uitară prin mustaţă, la ochii lui...nimic. Doar buzele i se mişcau a tremur.
- Hmmm! Cred că pe aici a ieşit chicotul, concluzionă Clăpăugul privind înspre colţurile gurii care de abia se mai abţineau să nu se ridice în sus într-un zâmbet.
- Da? Dar nu doarme?
- Ba da, dorm! rosti omul.
- Cum dormi, dacă nu dormi?
- Dorm! Defapt mă prefac că dorm, iar voi nu trebuie să ştiţi că eu mă prefac că dorm şi trebuie să vă prefaceti şi voi că nu ştiţi că eu mă prefac că dorm...
- Pfuuaaa se auzi Clăpăuga, suflând cu dispreţ. Doar ce s-a întins pe fotoliul tău Clăpăugule şi deja se transformă într-o închipuire ca şi tine...
- Nu! Asta nu trebuie să se întâmple, continuă ea. Să îl gâdilăm să se trezească.
Cotrobăind ei printre legume, găsiră o frunzuliţă verde şi proaspătă de morcov. Când se apropiară de el să îl gâdile aceasta se îndreptă şi clipind din două frunzuliţe fermecate ripostă:
- Nu se poate! Nu! Nu! Nu! Eu sunt o frunză princiară de la Morcovul de Seamă şi nu se cuvine să mă treceţi pe sub nasul unui om. Nu! Nu!...
- Prinţesiară sau nu trebuie să te folosim!
- Nu prinţesiară, princiară! Şi dacă încerci să mă foloseşti în scopuri atât de josnice am să te vrăjesc să ştii! încerca frunzuliţa de morcov să îl păcălească în timp ce pălea la culoare.
- Bine! Unde e morcovul ăla Prinţesiar de Seamă? se burzului la ea Clăpăuga.
- In oala ta! Nu îl auzi? Aveţi urechile clăpăuge şi mari cât zilele de post şi tot nu auziţi...
Cei doi şoareci (spre amuzamentul omului mare) se apropiară de oală şi ridicând capacul strigară la cei câţiva morcovi pe care Clăpăuga îi băgă la fiert.
- Care de aici sunteţi Morcovul Prinţesiar?
- de Seamă..., replică Frunzuliţa şi Omul Mare.
- Care de aici sunteţi Morcovul Prinţesiar de Seamă...
- Nu..., nu aşa. Morcovul de Seamă...
- Şi noi cum am zis?
- Aţi zis Morcovul Morcovul Prinţesiar de Seamă.
- Mda...se auzi Clăpăuga supărată la culme.
- Care...
- Linişte! se auzi din oală. Eu, e-auuuu sunt!!! Linişte!
Şoarecii auzind morcovul vorbind din oală se speriară.
- Unde eşti? Care eşti? Ridică frunzuliţa sus!
- Păi sunt deja ieşit din oală! Nu mă vedeţi?
- Nuuu! răspunseră clăpăugii deodată sătui de atâta închipuire.
- Dar de ce sunteţi aşa abătuţi? întrebă morcovul.
- Păi...dacă morcovul e invizibil, ciorba va fi invizibilă şi ea, iar noi ce îi dăm omului să mănânce?
- Ciorbă! Ciorbă invizibilă nu am mai mâncat niciodată!

- Ce tot bombăneşti acolo Clăpăugule? îl scutură cu putere Clăpăuga pe soţul ei adormit lângă un bolovan în grădina de zarzavaturi.
- Sunt invizibil...nu mă vezi! se trezi speriat Clăpăugul, în timp ce picioarele i se ascunseră după o frunză de salată (cu el cu tot).
- Da..., da...! Hai acasă că de când ai plecat toate le-am terminat! Am tras o spaimă măi Clăpăugule...! Decât să păţeşti ceva mai bine să te împiedici de o frunză de brusture cu amicii tăi, zise ea pupându-l.
El zâmbi şi spuse:
- Da, dar de data asta chiar m-am împiedicat!
- Clăpăugule!
- Offf...da nu mint...

Şi uite aşa treceau toate zilele celor doi şoareci Clăpăugi, frumoşi de felul lor şi prietenoşi, iubitori de oameni şi de ronţăit tot ce le iese în cale.
Voi, dacă o să vedeţi vreodată vreun şoarec, să vă prefaceţi că nu l-aţi văzut, pentru că defapt... el este invizibil!